Ion Barbu (născut Dan Barbilian, la data de 19 martie1895 la Câmpulung) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.
Matematicianul Dan Barbilian
Pregătire, educație
Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.
I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton Davidoglu.
În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca prieteni, între alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.
Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).
Contribuții
În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor, direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei algebrice și a mecanicii clasice.
Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 – 1951), de teoria algebrică a numerelor (1951 – 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei clase largi de funcții distanță.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936[5].
Scrieri științifice
Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:
- Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,
- Fundamentele metricilor abstracte ale lui Poincaré și Carathéodory ca aplicație a unui principiu general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959), apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;
- J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;
- J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui Riemann,lucrare scrisă împreună cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol. 12 (1962), 21-36.
Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.
Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În lucrarea din 1934, a definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii devenea un model de geometrie neeuclidiană.
Alte scrieri:
- Curs de matematici generale (1937 – 1940)
- Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz
- Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)
- Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)
- Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)
- Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960)